Dacă milionarii Occidentului merg la psiholog pentru orice fleac, lucru care a ajuns să fie parodiat în diverse producții hollywoodiene (vezi filmul Cu nașul la psihiatru), cred că românii se află la cealaltă extremă. Adică, au un soi de teamă sau de reținere atunci când vine vorba de o consultație psihologică. De ce? Probabil pentru că asociază domeniul psihologiei cu cel al psihiatriei și pornesc de la prejudecata că orice om care calcă pragul unui psiholog este apriori puțin sărit de pe fix (ambele raționamente fiind, evident, false). Ei bine, iată o ramură a psihologiei care n-are absolut nimic de-a face cu dereglarea psihică:
terapia de cuplu.
După cum îi zice și numele,
terapia de cuplu este o formă de terapie (adică de vindecare), ce operează la nivelul relațiilor de cuplu. Și ar trebui să beneficieze, prin asta, de aceeași atenție și considerație ca orice altă formă de terapie. Exact ca atunci când, dacă te doare capul sau burta, mergi la medic, atunci când ai probleme de cuplu, ai putea să iei în considerare vizita unui psiholog care se ocupă de așa ceva, pentru a preveni destrămarea relației și a reface armonia care exista la început. Cu toate acestea, câți români au curajul să accepte (în primul rând față de ei înșiși, deoarece vizita la cabinetul de psihologie este confidențială) faptul că au o problemă de cuplu și să încerce să o trateze, apelând la ajutorul unei persoane specializate?
Și totuși, nevoie de terapie de cuplu ar fi, și încă câtă! Dacă vă uitați în jurul vostru, o să observați, în pofida zâmbetelor false afișate de mai toată lumea, o mulțime de cupluri cu probleme. Uneori, aceste probleme nu sunt de azi de ieri, ci au cauze foarte profunde, care merg adânc în timp. De exemplu, deseori, încă de la începuturile unei relații, în patul conjugal dorm de fapt patru entități: bărbatul real și femeia reală, împreună cu proiecțiile lor, adică imaginea (falsă) pe care o are bărbatul despre partenera lui și imaginea (falsă) pe care o are femeia despre partenerul ei. Ignoranți la început cu privire la aceste false așteptări și proiecții nerealiste, pe măsură ce timpul trece și pasiunea inițială se domolește, cei doi vor ajunge să constate tot mai mult că omul de lângă ei, cu care poate s-au căsătorit și au un copil, este în realitate cu mult diferit de imaginea idilică pe care i-o construiseră la început. Evident, deși falia dintre cei doi devine aparentă abia târziu, în acest caz semințele ei au existat încă de la început. O vizită la psiholog chiar înainte de căsătorie, când totul părea că merge bine, i-ar fi ajutat pe cei doi să se înțeleagă mai bine unul pe celălalt, să aibă așteptări mai realiste unul de la celălalt și, eventual, să abordeze relația într-un mod mai înțelept.
Nu întotdeauna o relație trebuie să fie dureroasă pentru a necesita intervenția terapeutică a unui psiholog. De exemplu, există o mulțime de cupluri rutinate, plafonate, care au ajuns să își ducă viața dintr-un fel de obișnuință. În cazul lor, chiar dacă nu se poate spune că cineva suferă, nici nu mai putem vorbi de iubire și de fericire, ce par ascunse în câteva amintiri estompate. Reaprinderea pasiunii de început ar putea da un nou suflu acelor cupluri, dar cine s-o facă, dacă cei doi nu doresc să apeleze la ajutor? Alteori, soțul, de exemplu, este infidel. Desigur, soția va simți impulsul de a da vina pe soț ("De ce să mergem la psiholog? N-are ce să ne spună, e clar că tu ești de vină! Du-te tu la psiholog! Eu mă duc la mama!"), fără să se gândească că infidelitatea soțului arată că el a găsit în afara relației ceva ce îi lipsea în relație și că dacă acel ceva nu i-ar fi lipsit, n-ar fi avut niciun motiv să calce prin străchini.
Și exemplele pot continua la nesfârșit. Este oare o relație de iubire mai puțin importantă decât una de sănătate? Sper că veți fi de acord cu mine că nu. Este paradoxal modul în care românii pun iubirea pe primul loc (mai ales pe Facebook), dar evită să o îngrijească la fel cum îngrijesc florile din grădină și le plivesc de buruieni, să comunice în cuplu, să-și recunoască deschis eventualele probleme sau neîmpliniri și chiar să apeleze la sfatul unui prieten psiholog, pentru că asta este în primul rând psihologul, un prieten avizat.
Probabil că un psiholog ar putea explica mai bine decât mine fobia românilor pentru cabinetele cu prefixul „psiho” și utilitatea nobilei sale profesii. Din nefericire, foarte puțină lume îi va trece pragul, pentru a-i asculta aceste explicații.
